Tulnicăritul în satul Criş din Ţara Moţilor

             

 

 Geografii, istoricii şi scriitorii au numit Apusenii  “Cetatea de piatră “ a moţilor. Ei se înalţă ca o poartă legendară în faţa uriaşei curburi a Carpaţilor, închizând şi apărând spre apus şi miazănoapte spaţiul central al vetrei poporului român în care se adună frumuseţi şi bogăţii naturale unice.

Geograful francez Robert Ficheux scria în 1929: “În năpraznica tabără întărită pe care o alcătuieşte lumea carpatică la hotarele Europei Centrale, Munţii Apuseni au rostul unui fort din cele mai bine organizate de natura însăşi...Iată în sfârşit turnul central, mai înalt decât bastioanele din linia întâi şi mai greu de străpuns, cu labirintul nesfârşit al văilor, ca o ţesătură. Aici este ascunsă comoara, aici cei mai vechi, dar şi cei mai viteji apărători îşi aşteaptă netemători duşmanii; aici răsună în ceasurile critice ale asalturilor chemarea poruncitoare a tulnicelor, precum odinioară buccinatorii îndemnau legiunile romane la luptă. Aceasta este fortăreaţa Munţilor Apuseni.”

Frumuseţea tulburătoare a peisajului, istoria zbuciumată şi eroică a acestor locuri, firea dreaptă, mândră şi dârză a locuitorilor ei, farmecul obiceiurilor, tradiţiilor, portului şi meşteşugurilor păstrate până în zilele noastre, legendele ce învăluie ţinutul de la un capăt la celălalt, explică atracţia ce o prezintă Zarandul şi Ţara Moţilor, entităţi etnografice dezvoltate la adăpostul redutelor de piatră ale Apusenilor.

La hotarul celor două zone etnografice ale Zarandului şi Ţării Moţilor, într-un cadru natural inconfundabil, la poalele abruptului adânc, din care răzbate semeţ, până la 1257 m, având culmi zimţate-n calcar, Muntele Vulcan, aproape de izvoarele legendare ale Crişului Alb, se întinde pe mai mult de 25 de km comuna Blăjeni, comună mare, de munte, compusă din mai multe sate şi crânguri, cu case răspândite pe văi şi dealuri. Pe lângă casele înşirate de-a lungul Crişului Alb din satul Blăjeni şi Criş, un pitoresc aparte îl au crângurile Dragu, Bradu, Grosuri, Plai, Reţ şi Sălătruc, cu grupuri de gospodării aninate de culmile înalte, răzleţite unele de altele şi totuşi legate între ele prin trainice şi permanente legături de comunicare. Legendarele chemări de tulnic prin  care oamenii de pe crânguri se adunau la întâlniri legate de datini populare sau la semnale tainice, în ceasuri de primejdie, au răsunat emoţionant din timpurile când pădurea acoperea cu veşmânt bogat culmile dealurilor înconjurătoare.

Atestarea documentară a Blăjenilor este din anul 1439, când făcea parte din Comitatul Zarandului. Istoria comunei este legată mai ales de marile evenimente ale moţilor: Răscoala din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi Revoluţia de la 1848 condusă de Avram Iancu.

Locuitorii sunt oameni veseli, deosebi de comunicativi. De la primarul Nicolae Raţ am aflat că Blăjeniul are peste 1700 de locuitori, majoritatea se ocupă cu creşterea animalelor, pomicultura şi în măsură mai mică cu agricultura. Mai există şi oameni specializaţi în meşteşuguri tradiţionale: dulgheri, prelucrători în lemn, confecţioneri de instrumente muzicale (mai ales fluiere), rotari, fierari, iar majoritatea femeilor ştiu să coasă ştergare şi tindeie, să ţeasă covoare, păretare, desagi, cergi, feţe de masă şi altele.

O îndeletnicire străveche existentă şi astăzi este vărăritul. Cei care produc var extrag din munte piatră de calcar pe care, după ce o mărunţesc în bucăţi potrivite, o clădesc în cuptoare, numite aici varniţe sau văralniţe. După ardere se obţin bulgări de var nestins, superior calitativ varului industrial.

În comună se găsesc cinci biserici, toate de rit ortodox,  dintre care se detaşează bisericile de lemn din Grosuri şi Sălătruc-Obârşia, care prin construcţia lor simplă, cu elemente tipologice din gama largă şi străbună a motivelor decorative, rămân o dovadă materială a unei străvechi civilizaţii a lemnului.

Viaţa culturală a comunei este bogată. Există 7 cămine culturale şi o bibliotecă cu un fond de carte de peste 10.000 de volume, cu un volum de împrumuturi de peste 8.200 volume anual. Se organizează în fiecare an Festivalul local “La izvoarele Crişului Alb”, ajuns la a XIX-a ediţie. Însă în memoria culturală a locuitorilor comunei, afli de la oricine despre două evenimente culturale de seamă – manifestările de la Ţebea şi « Târgul de fete » de la Muntele Găina.

La Ţebea, veche aşezare din apropierea oraşului Brad, se glorifică, în mintea fiecărui blăjan, istoria zguduitoare a bătăliilor purtate de românii din Transilvania, prin alăturarea cu valoare simbolică a eroilor din cele două generaţii de luptători, generaţia lui Horea şi cea a lui Avram Iancu. Ei participă în fiecare an la manifestările de aici, unde femeile blăjenilor păşesc cu sfială şi respect, iar prin salutul adresat eroilor în sunet tânguitor de tulnic fac publicul să audă parcă şoaptele istoriei care cuprind ca o înfiorare acest templu al regăsirii noastre.

“Târgul de fete” de pe Muntele Găina este o petrecere populară, precedată de un târg, organizat în prima jumătate a lunii iulie. Şi muntele şi târgul îşi au legendele lor, ceea ce arată nu numai vechimea mare, dar şi acel amestec de tradiţie şi mit, păstrat din generaţie în generaţie ca o legendă nescrisă a pământului, o lege a oamenilor munţilor, izvorâtă din cugetarea adâncă asupra rosturilor perpetuării generaţiilor.

Dintre legendele legate de tradiţiile târgului, în care flăcăii viteji se luptă cu tătarii, cu lobonţii sau curiţii, cea mai interesantă pare să fie legenda acestui munte. În versiunea aflată de la oamenii din comună, pe înălţimile lui ar fi trăit o găină năzdrăvană, de aur, care făcea ouă de aur. Aflându-se într-un loc împresurat cu bogăţia aurului, ea era “vâlva băilor”, zâna cea bună a băieşilor. După credinţa lor, fiecare mină îşi are “vâlva” ei care, în funcţie de comportamentul oamenilor, o putea umple de bogăţie sau, dimpotrivă, o putea duce la sărăcie. Intenţia vidrenilor (locuitorii din Vidra) de a prinde găina de aur, pentru a face ouă numai pentru ei, a dat greş. Aceasta, supărată, a zburat din acele locuri tocmai în munţii Roşiei (Roşia Montană) unde şi-a făcut cuibul, ducând cu ea şi abundenţa sclipitoare a aurului. Din muntele cu băile părăsite de noroc n-a mai rămas decât amintirea “vâlvei” care le ocrotise cândva: Găina.

 Târgul şi-a pierdut de mult semnificaţia legendară. El s-a transformat într-o uriaşă serbare folclorică în care sunt perpetuate datini şi obiceiuri strămoşeşti, frumuseţea cântecului, a dansului şi a portului popular de pe o întinsă şi deosebit de interesantă zonă etnografică. În revărsat de zori se aude chemarea de tulnic, ca în timpurile de început ale sărbătorii, făcută acum de tulnicăresele din satele Avram Iancu, Bulzeşti şi Blăjeni.

Am amintit de tulnicăresele satului pentru a aduce în atenţie instrumentul la care “zâc” ele – tulnicul, instrument ce ocupă un loc important în viaţa spirituală a comunităţii locale.

Dar ce este tulnicul?

Căutând definiţia lui în dicţionarul limbii române, aflăm că este un vechi instrument muzical de suflat, asemănător cu buciumul. Într-o clasificare ştiinţifică aflăm că buciumul face parte din marea familie a instrumentelor populare de suflat alături de nai, tilincă, trişcă, fluierul cu dop şi fără dop, cavalul sau cimpoiul şi că toate acestea se numesc instrumente aerofonice, chemate aşa din cauză că sunetele produse se formează prin vibraţia unor coloane de aer.

Avem mărturii care atestă existenţa buciumului din timpuri străvechi în ţara noastră; în nordul Moldovei şi Ţara Vrancei poartă numele de bucium, în Bistriţa şi Ţinuturile Rodnei se numeşte buşin sau trâmbiţă, în Oaş şi Maramureş se numeşte trâmghiţă. Denumirea de tulnic o aflăm numai în arealul Munţilor Apuseni, areal care cuprinde şi partea nordică a judeţului Hunedoara, parte în care este situată şi comuna Blăjeni.

Tulnicul s-a născut, fără îndoială, din nevoia de comunicare. Din numeroasele informaţii luate de pe teren, dar şi din izvoare istorice, muzicale şi literare am aflat că tulnicul era folosit în multiple împrejurări. Cu el îşi semnalizau păstorii diferite mesaje prin care îşi plângeau necazurile sau îşi manifestau bucuria. Informatorii din satele Criş, Blăjeni, Grosuri ne-au spus că erau “zâse” anumite semnale de comunicare socială cum ar fi chemarea la clacă pentru cositul fânului sau pentru secerat, pentru plecarea oilor la munte, pentru chemarea la şezătoare, denumită aici “torcărie”, pentru chemarea drăguţului. Erau semnale pentru a atenţiona asupra diferitelor pericole: vine ploaie mare, a luat foc pădurea, sunt hoţi în zonă şi altele. Vedem că era folosit, după cum bine zicea Iuliana Şortan, una dintre cele mai importante informatoare din Blăjeni, aşa cum  se foloseşte astăzi telefonul celular, pentru că nu exista casă în care să nu fie măcar un tulnic.

Din izvoarele istorice, muzicale şi literare am aflat că tulnicul a fost întrebuinţat în semnalizările militare, rămânând în memoria colectivă mai ales întrebuinţarea lui în timpul răscoalelor ţărăneşti ale lui Horea şi a luptelor purtate în perioada revoluţiei de la 1848. Versurile următoare, care circulă oral, sunt atribuite lui Horea:

“Cine n-are armă bună,/

Cu noi nu fie-mpreună;/

Şi care-i ficior voinic/

S-aibă acum şi-un tulnic.”

Scriitorul Dominic Stanca evocă folosirea tulnicelor în timpul răscoalei lui Horea în volumul “Roata cu şapte spiţe”, în povestirile “Flinta lui Damian”, “Hora cea mare”, Tulnicul lui Gădălin”, şi în volumul “Tulnicele Iancului”, în povestirile “Nastasia”, şi “Cele şapte tulnice”, în care  descrie în mod cutremurător desfăşurarea evenimentelor: “Acum ţuhuii hăuleau devale, cu ţăpinii pe umăr, cu cremenea în şerpare, pe când la miazănoapte, între ponoarele de sus, părăsite, stăruia în urma lor un vaiet de tulnic, un clopot în dungă şi o miasmă de fum” (“Hora cea mare”) sau “- Vin! Spuse ea (Palaghia Roşu). Şi tulnică spre păduri. Tulnicară şi ele de pe o stană pe alta, dintr-o zare într-alta, un vaiet amar peste tot...Atunci muntenii ieşiră din brănişti; lăncierii la drum, puşcaşii pe plai...” („Nastasia”).

Din mărturiile rămase de la muzicianul Bela Bartok, găsim cântece interpretate la acest instrument specific Apusenilor cum ar fi: “de oi”, “cântecul oilor”, “chemarea porcilor”, când am pierdut oile”,”de joc”, “de jale”, “după mort”, “fuge fata la drăguţ” şi altele. Bela Bartok notează chiar şi cântece de joc, din zona Albacului, care se cântau la tulnic şi care presupuneau din partea interpretului o mare virtuozitate pentru a obţine cu un instrument aşa de simplu efecte artistice uluitoare. El afirmă că în vechime se cânta la tulnic şi în timpul ceremoniilor funebre, când doi sau mai mulţi executanţi cântau bocete numite “după morţi”, care erau total diferite de bocetele vocale.

Tulnicul este un instrument foarte simplu,  lucrat din lemn de bard. Are tubul în lungime maximă de 3 m, uşor conic. Se lucrează dintr-o singură bucată de brad, mai ales din vârfuri sau trunchiuri tinere, fără noduri, care se decojesc, se îndreaptă, apoi se crapă pe lungime în două bucăţi care se scobesc în interior. După scobire, cele două bucăţi se alipesc la locul lor şi se leagă cu cercuri făcute din crengi subţiri din jneapăn, răchită sau brad. Îmbinarea este foarte importantă pentru a evita fisurile sau găurile, care ar duce la pierderea rezonanţei. Confecţionarea lui, asemenea altor obiecte din lemn lucrate de moţi, deşi pare simplă, cere multă experienţă. Această experienţă, cine ştie cât de veche, adusă aproape de perfecţiune atât prin simplitatea ei cât şi prin ingeniozităţile subtile folosite în prelucrarea bradului, înscriu meşterii locali în marea galerie de artişti ţărani anonimi care au desăvârşit o lume de rafinamente estetice într-o atât de plastică şi elocventă civilizaţie a lemnului.

Folosirea bradului şi a ornamentelor cosmomorfe dovedesc situarea spirituală a tulnicului într-un univers al perspectivei cosmice, care în gândirea ţăranului face ca realitatea să fie văzută în acord cu sufletul lui, construindu-i o lume prietenă în care cel mai mic amănunt al vieţii umane capătă în ea neaşteptate semnificaţii, îi răspund ecouri adânci din univers şi îi stau în ajutor sau dimpotrivă, solidarităţi şi corespondenţe magice. Spaţiul ţăranului român este mai puţin o certitudine geografică exprimată prin lungime şi lăţime, îl preocupă mai mult adâncul şi înaltul, are mai mult o viziune a cerului şi a subpământului decât a terrei pe care o ştie împlinită de oameni ca şi el şi pentru care nu mai caută alte explicaţii. În general, în folclorul nostru, nevoia spirituală face ca materia să tindă să se ridice către lumile astrale ale transcendenţei unde, în spiritul său, nevăzutul devine vizibil, astralul devine terestru, iar realitatea închipuită devine o realitate magică, dar tangibilă în anumite clipe solemne ale firii.

De aceea şi motivul ornamental care ocupă în cea mai mare măsură suprafaţa tulnicului este motivul solar într-o reprezentare în general circulară, rombică şi cruciformă în forme stilizate până la geometrizare. Aceste ornamente vin din adâncă preistorie, când cultul soarelui a dat naştere la mari şi strălucite civilizaţii.

Dacă analizăm motivul solar circular, vedem că el face parte din marea familie a rozetelor cosmomorfe întâlnite la Blăjeni şi pe furcile moţeşti ale femeilor, şi pe leagănele atârnate în grindă ale pruncilor şi pe crucile aplecate, aşezate în cimitir la căpătâiul localnicilor plecaţi pentru totdeauna în alte lumi.

Atrage în mod deosebit şi tehnica de ornamentare a motivului, care se execută prin pirogravare cu diverse ştanţe şi care aici se numeşte “împistriţare” sau “împuire”. Această tehnică face legătura dintre soare şi foc. Motivul solar este executat cu “focul” ştanţelor de fier înroşite până la incandescenţă în văpaia furată de la soare de Prometeu.

În jurul acestor elemente ornamentale cosmice, vedem pe ici, pe colo elemente fitomorfe care sugerează pomul vieţii, dar aici reprezintă bradul cosmic, brad care în concepţia veche a românilor sprijinea cu ramurile sale bolta cerească şi avea fixate pe ramurile cele mai înalte stelele, soarele şi luna. În spaţiile rămase libere se înşiruie, ca o scriere arhaică plină de mistere, căliţa rătăcită care reprezintă drumul sufletului omului după obştescul sfârşit, drum greu, presărat cu obstacole şi vămi de o dificultate potrivită comportamentului răposatului din timpul vieţii.

Tulnicul este un simbol reprezentativ al Ţării Moţilor. Este o mică parte din multitudinea de elemente care, cu toate că sunt temelia culturii noastre tradiţionale, sunt sugrumate treptat de neglijenţa, lipsa de interes şi educaţia deficitară a omului din secolul XXI.