Geografii, istoricii şi
scriitorii au numit Apusenii “Cetatea de
piatră “ a moţilor. Ei se înalţă ca o poartă
legendară în faţa uriaşei curburi a Carpaţilor, închizând şi
apărând spre apus şi miazănoapte spaţiul central al vetrei
poporului român în care se adună frumuseţi şi bogăţii
naturale unice.
Geograful francez Robert Ficheux scria în 1929: “În năpraznica
tabără întărită pe care o alcătuieşte lumea
carpatică la hotarele Europei Centrale, Munţii Apuseni au rostul unui
fort din cele mai bine organizate de natura însăşi...Iată în
sfârşit turnul central, mai înalt decât bastioanele din linia întâi şi
mai greu de străpuns, cu labirintul nesfârşit al văilor, ca o ţesătură.
Aici este ascunsă comoara, aici cei mai vechi, dar şi cei mai viteji
apărători îşi aşteaptă netemători duşmanii;
aici răsună în ceasurile critice ale asalturilor chemarea
poruncitoare a tulnicelor, precum odinioară buccinatorii îndemnau
legiunile romane la luptă. Aceasta este fortăreaţa Munţilor
Apuseni.”
Frumuseţea tulburătoare a peisajului, istoria zbuciumată şi
eroică a acestor locuri, firea dreaptă, mândră şi
dârză a locuitorilor ei, farmecul obiceiurilor, tradiţiilor, portului
şi meşteşugurilor păstrate până în zilele noastre,
legendele ce învăluie ţinutul de la un capăt la celălalt,
explică atracţia ce o prezintă Zarandul şi Ţara Moţilor,
entităţi etnografice dezvoltate la adăpostul redutelor de
piatră ale Apusenilor.
La hotarul celor două zone etnografice ale Zarandului şi Ţării
Moţilor, într-un cadru natural inconfundabil, la poalele abruptului adânc,
din care răzbate semeţ, până la 1257 m, având culmi zimţate-n
calcar, Muntele Vulcan, aproape de izvoarele legendare ale Crişului Alb,
se întinde pe mai mult de 25 de km comuna Blăjeni, comună mare, de
munte, compusă din mai multe sate şi crânguri, cu case
răspândite pe văi şi dealuri. Pe lângă casele înşirate
de-a lungul Crişului Alb din satul Blăjeni şi Criş, un
pitoresc aparte îl au crângurile Dragu, Bradu, Grosuri, Plai, Reţ şi
Sălătruc, cu grupuri de gospodării aninate de culmile înalte,
răzleţite unele de altele şi totuşi legate între ele prin
trainice şi permanente legături de comunicare. Legendarele
chemări de tulnic prin care oamenii
de pe crânguri se adunau la întâlniri legate de datini populare sau la semnale
tainice, în ceasuri de primejdie, au răsunat emoţionant din timpurile
când pădurea acoperea cu veşmânt bogat culmile dealurilor
înconjurătoare.
Atestarea documentară a Blăjenilor este din anul 1439, când
făcea parte din Comitatul Zarandului. Istoria comunei este legată mai
ales de marile evenimente ale moţilor: Răscoala din 1784
condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi Revoluţia
de la 1848 condusă de Avram Iancu.
Locuitorii sunt oameni veseli, deosebi de comunicativi. De la primarul
Nicolae Raţ am aflat că Blăjeniul are peste 1700 de locuitori,
majoritatea se ocupă cu creşterea animalelor, pomicultura şi în
măsură mai mică cu agricultura. Mai există şi oameni
specializaţi în meşteşuguri tradiţionale: dulgheri,
prelucrători în lemn, confecţioneri de instrumente muzicale (mai ales
fluiere), rotari, fierari, iar majoritatea femeilor ştiu să
coasă ştergare şi tindeie, să ţeasă covoare,
păretare, desagi, cergi, feţe de masă şi altele.
O îndeletnicire străveche existentă şi astăzi este vărăritul.
Cei care produc var extrag din munte piatră de calcar pe care, după
ce o mărunţesc în bucăţi potrivite, o clădesc în
cuptoare, numite aici varniţe sau văralniţe. După ardere se
obţin bulgări de var nestins, superior calitativ varului industrial.
În comună se găsesc cinci biserici, toate de rit ortodox, dintre care se detaşează bisericile
de lemn din Grosuri şi Sălătruc-Obârşia, care prin construcţia
lor simplă, cu elemente tipologice din gama largă şi
străbună a motivelor decorative, rămân o dovadă
materială a unei străvechi civilizaţii a lemnului.
Viaţa culturală a comunei este bogată. Există 7
cămine culturale şi o bibliotecă cu un fond de carte de peste
10.000 de volume, cu un volum de împrumuturi de peste 8.200 volume anual. Se
organizează în fiecare an Festivalul local “La izvoarele Crişului Alb”, ajuns la a
XIX-a ediţie. Însă în memoria culturală a locuitorilor comunei,
afli de la oricine despre două evenimente culturale de seamă –
manifestările de la Ţebea şi « Târgul de fete » de la
Muntele Găina.
La Ţebea, veche aşezare din apropierea oraşului Brad, se
glorifică, în mintea fiecărui blăjan, istoria zguduitoare a
bătăliilor purtate de românii din Transilvania, prin alăturarea
cu valoare simbolică a eroilor din cele două generaţii de
luptători, generaţia lui Horea şi cea a lui Avram Iancu. Ei
participă în fiecare an la manifestările de aici, unde femeile
blăjenilor păşesc cu sfială şi respect, iar prin
salutul adresat eroilor în sunet tânguitor de tulnic fac publicul să
audă parcă şoaptele istoriei care cuprind ca o înfiorare acest
templu al regăsirii noastre.
“Târgul de fete” de pe Muntele
Găina este o petrecere populară, precedată de un târg, organizat
în prima jumătate a lunii iulie. Şi muntele şi târgul îşi
au legendele lor, ceea ce arată nu numai vechimea mare, dar şi acel
amestec de tradiţie şi mit, păstrat din generaţie în generaţie
ca o legendă nescrisă a pământului, o lege a oamenilor munţilor,
izvorâtă din cugetarea adâncă asupra rosturilor perpetuării
generaţiilor.
Dintre legendele legate de tradiţiile târgului, în care
flăcăii viteji se luptă cu tătarii, cu lobonţii sau
curiţii, cea mai interesantă pare să fie legenda acestui munte.
În versiunea aflată de la oamenii din comună, pe înălţimile
lui ar fi trăit o găină năzdrăvană, de aur, care
făcea ouă de aur. Aflându-se într-un loc împresurat cu bogăţia
aurului, ea era “vâlva băilor”, zâna cea bună a băieşilor.
După credinţa lor, fiecare mină îşi are “vâlva” ei care, în
funcţie de comportamentul oamenilor, o putea umple de bogăţie
sau, dimpotrivă, o putea duce la sărăcie. Intenţia
vidrenilor (locuitorii din Vidra) de a prinde găina de aur, pentru a face
ouă numai pentru ei, a dat greş. Aceasta, supărată, a
zburat din acele locuri tocmai în munţii Roşiei (Roşia
Montană) unde şi-a făcut cuibul, ducând cu ea şi abundenţa
sclipitoare a aurului. Din muntele cu băile părăsite de noroc
n-a mai rămas decât amintirea “vâlvei” care le ocrotise cândva: Găina.
Târgul şi-a pierdut de mult
semnificaţia legendară. El s-a transformat într-o uriaşă
serbare folclorică în care sunt perpetuate datini şi obiceiuri
strămoşeşti, frumuseţea cântecului, a dansului şi a
portului popular de pe o întinsă şi deosebit de interesantă
zonă etnografică. În revărsat de zori se aude chemarea de
tulnic, ca în timpurile de început ale sărbătorii, făcută
acum de tulnicăresele din satele Avram Iancu, Bulzeşti şi
Blăjeni.
Am amintit de tulnicăresele satului pentru a aduce în atenţie
instrumentul la care “zâc” ele – tulnicul, instrument ce ocupă un loc
important în viaţa spirituală a comunităţii locale.
Dar ce este tulnicul?
Căutând definiţia lui în dicţionarul limbii române,
aflăm că este un vechi instrument muzical de suflat,
asemănător cu buciumul. Într-o clasificare ştiinţifică
aflăm că buciumul face parte din marea familie a instrumentelor
populare de suflat alături de nai, tilincă, trişcă,
fluierul cu dop şi fără dop, cavalul sau cimpoiul şi
că toate acestea se numesc instrumente aerofonice, chemate aşa din
cauză că sunetele produse se formează prin vibraţia unor
coloane de aer.
Avem mărturii care atestă existenţa buciumului din timpuri
străvechi în ţara noastră; în nordul Moldovei şi Ţara
Vrancei poartă numele de bucium, în Bistriţa şi Ţinuturile
Rodnei se numeşte buşin sau trâmbiţă, în Oaş şi
Maramureş se numeşte trâmghiţă. Denumirea de tulnic o
aflăm numai în arealul Munţilor Apuseni, areal care cuprinde şi
partea nordică a judeţului Hunedoara, parte în care este situată
şi comuna Blăjeni.
Tulnicul s-a născut, fără îndoială, din nevoia de
comunicare. Din numeroasele informaţii luate de pe teren, dar şi din
izvoare istorice, muzicale şi literare am aflat că tulnicul era
folosit în multiple împrejurări. Cu el îşi semnalizau păstorii
diferite mesaje prin care îşi plângeau necazurile sau îşi manifestau
bucuria. Informatorii din satele Criş, Blăjeni, Grosuri ne-au spus
că erau “zâse” anumite semnale de comunicare socială cum ar fi
chemarea la clacă pentru cositul fânului sau pentru secerat, pentru
plecarea oilor la munte, pentru chemarea la şezătoare, denumită
aici “torcărie”, pentru chemarea drăguţului. Erau semnale pentru
a atenţiona asupra diferitelor pericole: vine ploaie mare, a luat foc
pădurea, sunt hoţi în zonă şi altele. Vedem că era
folosit, după cum bine zicea Iuliana Şortan, una dintre cele mai
importante informatoare din Blăjeni, aşa cum se foloseşte astăzi telefonul
celular, pentru că nu exista casă în care să nu fie măcar un tulnic.
Din izvoarele istorice, muzicale şi literare am aflat că
tulnicul a fost întrebuinţat în semnalizările militare, rămânând
în memoria colectivă mai ales întrebuinţarea lui în timpul
răscoalelor ţărăneşti ale lui Horea şi a luptelor
purtate în perioada revoluţiei de la 1848. Versurile următoare, care
circulă oral, sunt atribuite lui Horea:
“Cine n-are
armă bună,/
Cu noi nu
fie-mpreună;/
Şi care-i
ficior voinic/
S-aibă acum
şi-un tulnic.”
Scriitorul Dominic Stanca evocă folosirea tulnicelor în timpul
răscoalei lui Horea în volumul “Roata cu şapte spiţe”, în
povestirile “Flinta lui Damian”, “Hora cea mare”, Tulnicul lui
Gădălin”, şi în volumul “Tulnicele Iancului”, în povestirile
“Nastasia”, şi “Cele şapte tulnice”, în care descrie în mod cutremurător desfăşurarea
evenimentelor: “Acum ţuhuii hăuleau devale, cu ţăpinii pe
umăr, cu cremenea în şerpare, pe când la miazănoapte, între
ponoarele de sus, părăsite, stăruia în urma lor un vaiet de
tulnic, un clopot în dungă şi o miasmă de fum” (“Hora cea mare”)
sau “- Vin! Spuse ea (Palaghia Roşu). Şi tulnică spre
păduri. Tulnicară şi ele de pe o stană pe alta, dintr-o
zare într-alta, un vaiet amar peste tot...Atunci muntenii ieşiră din
brănişti; lăncierii la drum, puşcaşii pe plai...”
(„Nastasia”).
Din mărturiile rămase de la muzicianul Bela Bartok, găsim
cântece interpretate la acest instrument specific Apusenilor cum ar fi: “de
oi”, “cântecul oilor”, “chemarea porcilor”, când am pierdut oile”,”de joc”, “de
jale”, “după mort”, “fuge fata la drăguţ” şi altele. Bela
Bartok notează chiar şi cântece de joc, din zona Albacului, care se
cântau la tulnic şi care presupuneau din partea interpretului o mare
virtuozitate pentru a obţine cu un instrument aşa de simplu efecte
artistice uluitoare. El afirmă că în vechime se cânta la tulnic şi
în timpul ceremoniilor funebre, când doi sau mai mulţi executanţi
cântau bocete numite “după morţi”, care erau total diferite de bocetele
vocale.
Tulnicul este un instrument foarte simplu, lucrat din lemn de bard. Are tubul în lungime
maximă de 3 m, uşor conic. Se lucrează dintr-o singură
bucată de brad, mai ales din vârfuri sau trunchiuri tinere, fără
noduri, care se decojesc, se îndreaptă, apoi se crapă pe lungime în
două bucăţi care se scobesc în interior. După scobire, cele
două bucăţi se alipesc la locul lor şi se leagă cu
cercuri făcute din crengi subţiri din jneapăn, răchită
sau brad. Îmbinarea este foarte importantă pentru a evita fisurile sau
găurile, care ar duce la pierderea rezonanţei. Confecţionarea
lui, asemenea altor obiecte din lemn lucrate de moţi, deşi pare
simplă, cere multă experienţă. Această experienţă,
cine ştie cât de veche, adusă aproape de perfecţiune atât prin
simplitatea ei cât şi prin ingeniozităţile subtile folosite în
prelucrarea bradului, înscriu meşterii locali în marea galerie de artişti
ţărani anonimi care au desăvârşit o lume de rafinamente
estetice într-o atât de plastică şi elocventă civilizaţie a
lemnului.
Folosirea bradului şi a ornamentelor cosmomorfe dovedesc situarea
spirituală a tulnicului într-un univers al perspectivei cosmice, care în
gândirea ţăranului face ca realitatea să fie văzută în
acord cu sufletul lui, construindu-i o lume prietenă în care cel mai mic
amănunt al vieţii umane capătă în ea neaşteptate
semnificaţii, îi răspund ecouri adânci din univers şi îi stau în
ajutor sau dimpotrivă, solidarităţi şi corespondenţe
magice. Spaţiul ţăranului român este mai puţin o
certitudine geografică exprimată prin lungime şi
lăţime, îl preocupă mai mult adâncul şi înaltul, are mai
mult o viziune a cerului şi a subpământului decât a terrei pe care o ştie
împlinită de oameni ca şi el şi pentru care nu mai caută
alte explicaţii. În general, în folclorul nostru, nevoia spirituală
face ca materia să tindă să se ridice către lumile astrale
ale transcendenţei unde, în spiritul său, nevăzutul devine
vizibil, astralul devine terestru, iar realitatea închipuită devine o
realitate magică, dar tangibilă în anumite clipe solemne ale firii.
De aceea şi motivul ornamental care ocupă în cea mai mare
măsură suprafaţa tulnicului este motivul solar într-o
reprezentare în general circulară, rombică şi cruciformă în
forme stilizate până la geometrizare. Aceste ornamente vin din adâncă
preistorie, când cultul soarelui a dat naştere la mari şi
strălucite civilizaţii.
Dacă analizăm motivul solar circular, vedem că el face
parte din marea familie a rozetelor cosmomorfe întâlnite la Blăjeni şi
pe furcile moţeşti ale femeilor, şi pe leagănele atârnate
în grindă ale pruncilor şi pe crucile aplecate, aşezate în
cimitir la căpătâiul localnicilor plecaţi pentru totdeauna în
alte lumi.
Atrage în mod deosebit şi tehnica de ornamentare a motivului, care
se execută prin pirogravare cu diverse ştanţe şi care aici
se numeşte “împistriţare” sau “împuire”. Această tehnică
face legătura dintre soare şi foc. Motivul solar este executat cu
“focul” ştanţelor de fier înroşite până la incandescenţă
în văpaia furată de la soare de Prometeu.
În jurul acestor elemente ornamentale cosmice, vedem pe ici, pe colo
elemente fitomorfe care sugerează pomul vieţii, dar aici
reprezintă bradul cosmic, brad care în concepţia veche a românilor
sprijinea cu ramurile sale bolta cerească şi avea fixate pe ramurile
cele mai înalte stelele, soarele şi luna. În spaţiile rămase
libere se înşiruie, ca o scriere arhaică plină de mistere,
căliţa rătăcită care reprezintă drumul sufletului
omului după obştescul sfârşit, drum greu, presărat cu
obstacole şi vămi de o dificultate potrivită comportamentului
răposatului din timpul vieţii.
Tulnicul este un simbol reprezentativ al Ţării Moţilor.
Este o mică parte din multitudinea de elemente care, cu toate că sunt
temelia culturii noastre tradiţionale, sunt sugrumate treptat de neglijenţa,
lipsa de interes şi educaţia deficitară a omului din secolul
XXI.